​

Mă bucur mult să fiu aici cu Dumneavoastră și vă mulțumesc că sunteți prezenți pentru acest moment în care cartea Luciei este pe masă în fața noastră.

Este un moment solemn, moment ce arată că un vis, ca o mare dorință, ce nu a dispărut, nu s-a stins, o dată cu plecarea dintre noi a iubitei mele soții și dragei voastre prietene, Lucia Verman.

Mulțumesc celor care m-au ajutat în pregătire acestei  lansări, mulțumesc Domnului Buznea ce nu a avut nici o ezitare, ba chiar a inițiat acest eveniment, mulțumesc colectivului Bibliotecii Județene mulțumesc celor prezenți aici și celor ce nu sunt prezenți fizic dar au inima prezentă, mulțumesc celor care au fost alături în toată această perioadă, purtând-o pe Lucia în gând și în inimă.

Lucia a iubit cartea, a iubit nespus cuvântul scris și chiar dacă spunea câteodată:

​

”nu cred să mai citesc vreodată o carte”

​

era , de fapt o răbufnire , o reacție a luptei ei, grele și  permanente, luptă ce avea să o înfrângă pe ea, pe Lucia, în final. Iar noi, cei rămași, abia acum vedem și abia acum înțelegem, pe deplin,  aceasta.

Îmi amintesc cât de mare , cât de intensă i-a fost bucuria, când în acel început de Ianuarie 2006 a aflat că i-a fost publicată în Magazinul Canadian Observatorul prima ei povestire, Gigel, despre acel pom buclucaș care se încăpățâna să înfrunzească și care a devenit apoi prietenul neînsuflețit al Luciei.

Lucia iubea cartea și citea, și re-citea cu pasiune. Autorul ei preferat a fost Saul Bellow iar Darul lui Humboldt a fost cartea cea mai citită, cartea pe care o lua cu noi în toate locurile și în toate vacanțele. Mereu găsea un pic de timp să re-citească măcar câteva fraze dacă nu un capitol întreg.

Și Eugen și eu am îndemnat-o să scrie, să publice. Dar, încercând să ascundă greutatea, și de ce nu, suferința de a nu se putea dedica scrisului, spunea mereu, cu tonul ei inimitabil de permanentă glumă:

​

„Tata a publicat primul roman la 60 de ani, ei, eu o să public la 59”.

​

Soarta a fost însă crudă cu Lucia , crudă și nedreaptă iar firul vieții ei s-a terminat mult, mult prea curând și nu i-a permis Luciei să facă ceea ce eu știu, ar fi fost o imens de mare bucurie, să vadă publicată prima ei carte.

Și îmi aduc din nou aminte bucuria, zâmbetul cald, ochii ei atât de luminoși când îmi spunea:

​

„Uite, am mai publicat un articol în Observatorul”.

​

Ultima zi pe care am petrecut-o împreună a fost plină de întâmplări stranii, care acum apar cu semnificații ce transcend dincolo de normal,

asemenea semnificații încât eu nu le pot nici măcar concepe in totalitate.

Ca semne ale unui destin neîndurător și crud dar care a vrut totuși sa mă atenționeze, sa ne atenționeze, de tragedia ce va urma.

Nu am putut încă să stau și  să organizez, să așez așa, bucată cu bucată acele întâmplări stranii, acele gânduri și trăiri de atunci, din ziua aceea tragică și nefastă.

Oricum însă, o parte din această șaradă a sorții am reușit să dezleg.

Cum am mai spus în repetate rânduri, Lucia a ascultat cu doar puține ore înainte de a ne părăsi aceste melodii-mesaj care mi-au fost transmise mie, de acolo, din neantul virtual.

​

„De fiecare dată când Salcia Plângătoare dansează în briză

Te rog să reamintești tuturor

Că am zâmbit cu ușurință

Nu cu mult timp în urmă

Deci scumpul meu nu lăsa să dispară

Ceea ce ști despre mine

​

De fiecare dată când valurile flămânde vin dansând în  nisip

Amintește-ți că această scoică spartă

A fost cândva un om

Deci scumpul meu nu lăsa să dispară

Ceea ce ști despre mine

​

Ia aminte la ocean și la mirosul furtunii

Și șoptește Vântului de Vest

Și ghidează-mă înapoi acasă”

 

Fără doar și poate, sunt mulți cei sceptici și ce vor gândi că aceasta este doar o fabulație romanțată.

Eu totuși am găsit, sau mai de grabă am primit mesajul ce m-a condus la aceste melodii pe care Lucia le-a ascultat cu foarte puțin înaintea sfârșitului după ce, așa cum ea și-a dorit, am incinerat corpul ei iar cenușa ei a fost răspândită pe lacul al cărui mal este străjuit de opt Sălcii Plângătoare.

Iar o teribilă furtună purtată de Vântul din Vest, a rupt în doua una dintre sălcii.

 

„Ea poate rupe scoarța copacilor

Ea poate transforma carnea în oțel

Dar nu își poate vindeca rănile”

​

În final, nu aceste cântece-mesaj, nu aceste fraze simbol m-au determinat a face ceea ce fac și voi continua a face, ci dragostea imensă și aprecierea fără limite ce o am pentru Lucia, asta este ceea ce mă conduce și este mai puternică decât orice.

Dar, conștientizând că în fapt, urmez ultima dorința a Luciei mă determină cu atât mai mult să fac ceea ce este, de fapt, datoria mea.

Și Lucia știa foarte bine asta. Ea era aceea ce spunea despre mine:

„soțul meu este ca un soldat, își duce datoria până la capăt”

Eu nu am făcut altceva decât să adun scrierile Luciei în volumul pe care îl avem în față, rezultând  acest vitraliu intitulat „Când  eram prietenă cu timpul”. Un vitraliu care lasă să treacă, ca o lumină frumos colorată, câteva firimituri din existența Luciei. Care ne ajută să ne facem o imagine mai adevărată, mai apropiată a sufletului, emoțiilor, frământărilor care au definit-o pe Lucia ca persoană.

Cartea este însă o fereastră doar între-deschisă spre lumea lăuntrică a unei ființe care ar fi avut multe de spus dar cu care, din păcate, timpul nu a mai avut răbdare.

Oricum însă, acest eveniment nu este  despre mine, ci despre cartea Luciei, o talentată scriitoare ce reușește să transforme în senzațional lucruri mici, obișnuite, chiar neînsemnate.

Dar modul captivant în care „vorbește” Lucia, căci asta face Lucia, vorbește nu scrie, transformă banalul în inedit.

Lucia vorbește despre un copac, un pisic, un câine, un pom de Crăciun, Iar nouă, celor ce citim ne apar în fața ochilor aceste lucruri, ființe, animale, auzim parcă zgomote și voci și o simțim parcă pe Lucia undeva lângă noi. Iar când ne oprim din citit avem o tresărire, de întoarcere la realitate, o realitate crudă, fără Lucia, fără sunetul vocii ei suave, fără imaginea mirifică ce o creează scrierile ei.

Ași fi putut, cu mare ușurință, să tipăresc această carte a Luciei în  Canada, țară pe care Lucia a iubit-o și respectat-o, sub oblăduirea celor de la revista Observatorul, care i-au publicat Luciei o parte din ce a scris ea. Dar Lucia a iubit și țara ei, și în special Bacăul, locul nașterii și al copilăriei și adolescenței ei.  Cum spunea Lucia, cu ani în urmă , venind înapoi in Canada:

​

„Cu toate că aici am posibilități cât carul, sufletul tot acasă  îmi este, mi-e dor până și de mizeria de acolo (că tot a mea e).

Tragedia cea mare e că, odată ce sunt acolo, mi se face dor de casa de aici și în general de Canada, care mi-a intrat și ea în sânge. ... Oricum, la graniță, ieri, când am trecut în Canada, am spus chiar cu voce tare: am ajuns acasă!!! Și ne-am bucurat cu toții.”

​

De aceea am crezut că este de cuviință să fac această lansare aici, unde ea s-a născut , în mijlocul celor pe care Lucia i-a cunoscut, i-a iubit, i-a respectat.

Și revăzând această bibliotecă pe care am vizitat-o împreună cu Lucia cu șapte ani în urmă când am fost eu în Bacău, și trecând din nou pe aleile parcului și pe străzi ale orașului unde am mers  atunci cu Lucia, vorbind acum cu ea în gând, așa cum făcea ea, pe vremuri , mergând pe străzile Bacăului  și vorbind cu mine în gând, tristețea mea s-a transformat în bucurie, amară dar totuși bucurie realizând ca am adus-o pe Lucia înapoi, la locurile de ea iubite și astfel a găsit și s-a întâlnit, în final, cu oamenii pe verticală, exact cum spunea ea în poezia ei, Uitare:

​

„Într-o zi obișnuită

m-am rătăcit

la un colț de stradă,

În care se găseau doar dorințele altora

Transparente și gălăgioase,

Lucide și visătoare,

Și neștiind ce să fac

Sau din politețe,

Plictiseală ori singurătate,

Mă duc și le întreb cum pot să ajung

Pe partea unde se găsesc

Oamenii pe verticală.

S-au îngrămădit cu toatele

în jurul meu,

valsând,

Aici prietena noastră, e colțul

Și împărăția dorințelor

Neîndeplinite,

Neascultate

Cu sute de ferestre,

Spre veacuri fără suflete

Și dacă vrei să fii văzută

Ascultată

Mângâiată,

Nu cere direcții spre omul pe verticală

Căci sunt fără sfârșit,

Întortocheate și fără semne de circulație.

Mai bine stai cu noi

Altă dorință în colțul acesta de stradă,

Lucidă și visătoare,

Fără timp și formă.

Nici într-un milion de ani,

Le-am răspuns valsând transparentă

Drumul mi-e aproape de sfârșit,

Îl găsesc eu până la urmă,

Aici sau altundeva,

În vreme și-n timp,

Prin lacrimi și dor.

Dar acum, hai să mai valsăm puțin!”

​

Iar eu am încă multe altele de făcut, multe  de început, multe  de terminat pentru a îndeplini această rugăminte-testament a scumpei mele soții, Lucia Verman:

​

”Deci scumpul meu, nu lăsa sa dispară

Ceea ce ști despre mine”.