Prima amintire cu mama mea nu e tocmai plăcută. Aș spune că e una foarte dureroasă. Cred că aveam patru sau cinci ani, când, într-o criză de personalitate, m-am opus întregii familii care era la ușă, gata de plecare la cinematograf, să vizioneze un film indian, unul din cele în care plângeai în hohote, tare la modă pe vremea aceea. Era și bunica la noi, Dumnezeu să o odihnească în pace!, ceea ce, cred, mi-a dat curaj să mă încăpățânez tare de tot, că eu nu mai vreau să merg, eu nu merg nicăieri, nu merg și nu merg! A încercat mama să mă potolească, cu calm, dar eu parcă-l aveam pe cel rău în mine, nu și nu. Țin minte, amintire care s-a înscris în cartea mea personală, cerebrală, pe care o răsfoiesc zilnic de zeci de ori și pe care o deschid cu speranța că paginile se vor da înapoi, cum bunica a strigat la mine: „fugi că vine mă-ta cu parul și te zdrobește în bătaie!”. Nu a fost par, a fost o creangă de salcie, salcie care a mai trăit câțiva ani în curtea blocului, și nu m-a zdrobit, mi-a lăsat doar câteva zeci de semne la fund, urme pe care le „studiam” zilnic când veneam de la grădiniță să văd care din ele au dispărut și care nu….

O să spuneți acum că mama mea a fost un zbir, vă înșelați, a fost prima și ultima dată când s-a întâmplat așa ceva și scriu aceste rânduri pe care le dedic în totalitate mamei mele iubite și dragi, măicuței mele care mi-a călăuzit pașii și m-a învățat ce e viața, măicuței mele pe care am supărat-o de multe ori și care a vărsat lacrimi din cauza mea, măicuței mele care are mâinile cu degetele înțepenite de la spălat lucrurile noastre cu apă rece și de la împletit și cusut tot pentru noi, să avem zestre când ne-om mărita, măicuței mele pe care nu am întrebat-o niciodată dacă vrea sau nu să o ajut cu ceva… Sau am întrebat-o iar dânsa ne-a spus că nu are nevoie de nici un ajutor, noi să stăm cuminți și să învățăm, că viața e grea și avem nevoie de carte. Ea e fericită când ne vede citind, nu are nevoie de noi la bucătărie să o ajutăm să facă mâncare pentru o familie numeroasă și veșnic flămândă, și nu are nevoie de noi nici în baie, unde sunt maldăre de haine murdare și trebuie spălate cu apă rece, „la mână”, că mașina nu mai merge de mult timp, iar apa caldă nu mai curge de ani de zile, să nu stăm noi cu mânuțele în apă, să ne îmbolnăvim…

Mama mea cea dragă!!! Nu e zi în care să nu mă gândesc la ea, o strig când sunt supărată, o caut când am nevoie de mângâierile ei, mi-e dor să mă țină în brațe și să mă alinte „Lucicuță”…

Toate amintirile mele sunt legate, firește, de copilăria mea și, implicit, de mama. Dânsa mi-a călăuzit primii pași la școală, și țin minte cum, în prima zi din clasa de boboc, doamna învățătoare Maria Huianu, fie-i țărâna ușoară!, ne-a strigat pe nume și când a fost rândul meu, m-am ridicat în picioare, am spus „prezent”, după care am rămas cu ochii lipiți de geam, că mama mea era acolo, și se uita în clasă, la mine… Înaltă, frumoasă, trasă printr-un inel, o figură semeață și impunătoare. Am rămas mult timp și am urmărit-o, nemaipomenit de mândră că am o mamă așa tânără și frumoasă…

Și acum e foarte frumoasă, cu ochii albaștri și păr cenușiu, nins de vreme și de copii, timidă și cu o doză de bun simț nemaiîntâlnită la absolut nimeni până acum; e domniță înțeleaptă, educată, citită, fină, iubitoare de carte, credincioasă și evlavioasă, cuminte și ascultătoare. Și întotdeauna, când mă uit la ea, văd o fetiță zburdalnică, o adolescentă cu codițe împletite, o foarte tânără soție plină de viață și speranțe, o mămică veselă și iubitoare. Măicuță dragă!

Cred că nu o supăr din nou dacă spun că are în dânsa și gena încăpăținării, genă pe care eu am moștenit-o în totalitate și pe care am transmis-o și fetei mele și, trebuie să recunosc că, de multe ori, s-a făcut caz pe această temă.

...Mai trece o zi de 8 Martie, iar eu nu sunt cu ea să-i dau un buchețel de flori și să-i sărut mâinile muncite.

Dar chiar dacă fizic nu sunt acolo, mama știe foarte bine că mi-am lăsat o părticică din suflet cu ea. Îi aud însă vocea în fiecare săptămână și știu că va veni și clipa în care am s-o strâng în brațe și am să-i mulțumesc pentru toate câte a făcut pentru noi, pentru că mama este sufletul familiei noastre, iar noi toți ne învârtim în jurul ei mulțumiți și fericiți.

​

Povestirea O carte poștală pentru mama mea a fost publicată în revista Canadiană Observatorul  in Martie, 2006.​