Casa în care locuim acum am cumpărat-o acum câțiva ani în luna noiembrie. Ne-a plăcut la toți, și cred că cel mai mult mie, din cauza vegetației mature care o înconjoară. Deși era la sfârșitul unei luni ploioase și urâcioase, am ieșit totuși în grădina casei ca să o studiem.

        Cerdac mare din lemn proaspăt tăiat, „hot tub” în perfectă stare de funcționare în care ne-am și văzut, cu mic și mare și prieteni și vecini, lăfăindu-ne în zilele cu ninsori, grădină de vegetale nici mică nici mare, numai bună de plantat roșii și castraveți, un brad înalt, aproape uscat, așezat undeva în spatele grădinii și un alt copac pe care, cu tot regretul și toate cunoștințele noastre botanice, nu l-am putut identifica și care, după numărul de crengi - două la număr -, și starea jalnică în care se afla, nu i-am dat de trăit mai mult de o lună.

        Ne-am mutat pe întâi februarie, și a fost o zi mizerabilă din punct de vedere meteorologic, a nins și a plouat în același timp, spre disperarea tuturor, fără excepție. Nu am avut multe peripeții, totul a decurs cum era plănuit. Am fost norocoși din punctul acesta de vedere.

        Țin minte de parcă s-a întâmplat ieri, cum, cu o energie de neînchipuit, am sărit în sus după prima noapte dormită acolo, la fereastră, să văd cum e afară.

        Grădina arăta destul de jalnic, iar lângă cerdac am văzut încă o dată acea caricatură de copac, „imitație” cum a numit-o fiica noastră, atât de amărât, cu cele două crengi, ca două scobitori folosite, încât nici milă pentru el nu mai exista pe lumea asta.

        Ne-a trebuit o lună aproape, după ce am terminat de aranjat totul prin casă, să ieșim afară să vedem ce e de făcut prin grădină. Bineînțeles că am și stabilit soarta copacului. Am ajuns la concluzia, fără milă, că trebuie tăiat, dar din cauza lipsei unui instrument ascuțit, am amânat exterminarea.

Așa a trecut martie și știu că, de fiecare dată când mă uitam pe geam afară, în grădină, declaram cu o oarecare răutate în mine că, „gata, mâine îl tai și termin cu prostia asta”.

Și așa a trecut și aprilie, și ceva din mai, când iarba încolțește iar copacii prind viață.

Au înflorit cu toții, în afară de copacul de lângă cerdac, în care, între timp, soțul meu bătuse în cuie niște veverițe din plastic ca să-l înnebunească pe cățelul nostru și agățase tot felul de căsuțe pentru păsări, zorzoane și alte decorațiuni de arăta bietul copac că o sperietoare de ciori.

Dar eu tot mă uitam urât, și de câte ori trecem pe lângă el îi spuneam: mâine gata-i cu tine, te tai! Dar lui nici că-i păsa...

        Într-o dimineața, o sâmbătă frumoasă și strălucitoare, ies ca de obicei la geam. Atunci, mă dau un pas în spate că nu-mi vine să cred ce văd, mă frec la ochi și strig de-i trezesc pe toți: ia uitați-vă la Gigel ăsta, ne-a păcălit figură ăsta!

       Copacul nostru, cel de lângă cerdac, cel pe care îl pusesem pe lista neagră și căruia îi și pregătisem soarta, nu una plăcută aș spune eu, peste noapte se umpluse de zeci și zeci de crenguțe pline de frunze, mici și lunguiețe, verzi și pline de viață. Copacul nostru prinsese viață.

Știu că am coborât cu toții să-l mângâiem și să ne minunăm, l-am atins și pupat, și mie mi-au dat și lacrimile gândindu-mă ce rău puteam face.

         Așa i-a rămas numele, copacu’ Gigi, iar eu îl alint, „măi Gigel băiatule”. Nu știu dacă a trecut o săptămână iar Gigel a devenit, ca într-o poveste cu broaște transformate în zâne, cel mai frumos copac al grădinii noastre. În scurt timp, la umbra lui, am pus o masă cu scaune, că Gigel al nostru s-a și obrăznicit, și a început să „nască” crengi uriașe, sănătoase și viguroase.

Și-a bătut realmente joc de noi, a stat cuminte și ne-a urmărit reacțiile. Și când a văzut că i se apropie ceasul rău și nu mai e de glumit, s-a revoltat și s-a transformat în acea minunăție. Ca să ne facă nouă în ciudă! A știut ticălosul cum să ne păcălească și era, de fapt, să o pățească pentru asta.

În fiecare zi din vară, la sfârșit de săptămână, stăm la umbra  lui, unul din locurile favorite, căci Gigel și-a construit propria lui împărăție peste care domnește ca un adevărat rege.

         Prima noastră vară a fost de neuitat. Așa și trebuie să fie când te muți la casă nouă, îți pui noi speranțe, îți faci noi vise, și ce e cel mai de reținut, știi că începi o nouă viață!

         Plecarea foștilor proprietari, cred, l-a făcut pe bietul Gigi să se supere foc și de teamă că va rămâne singur, a intrat în grevă refuzând cu încăpățânare să înflorească.

         A fost, cred eu, ca un om foarte trist...

        Noroc că și-a revenit repede din starea aceea neserioasă și s-a pus pe treabă.

        Când a venit toamna iar copacii și-au schimbat frunzele, Gigel al nostru s-a încăpăținat iarăși și nu a vrut să renunțe la nici o frunzuliță, măi, a naibii fire! A fost ultimul copac din grădină cu frunzele încă verzi și frumoase. Când s-a înrăutățit vremea și mai tare, dragului nostru copac i-au căzut nu numai frunzele, dar și crengile cu care ne păcălise. Acest fenomen nu l-am mai văzut la nici un alt copac.

         Am început bineînțeles să râdem, câinele nostru l-a și lătrat de câteva ori, auzi ce figură, să-i cadă frunzele cu crengi cu tot.

         O singură zi i-a trebuit să ajungă exact așa cum l-am cunoscut noi.  A rămas iar dezbrăcat, gol pușcă, doar cu două crengi, cele cu care l-am găsit noi când ne-am mutat.

         Acum, când ninge frumos în grădina noastră, trec pe lângă el, îl ating, ”Ce faci măi Gigele?”, nu-mi răspunde, dar știu că în sufletul lui de copac pus pe șotii, râde iar de mine.

​